22 iunie 1941. In memoriam

 

Cu 71 de ani în urmă, pe 22 iunie 1941, s-a produs un eveniment tragic care a influenţat decisiv cursul istoriei globale şi a fost declanşatorul unui conflict militar fără precedent, atât din punct de vedere al numărului de victime cât şi din perspectiva modificărilor  geopolitice pe care le-a generat.

Suntem profund recunoscători celor care au luptat pentru a aduce pacea în Europa şi celor care au asigurat supravieţuirea omenirii civilizate.

Credem că este oportun să republicăm astăzi articolul scris pentru publicaţia noastră de către Excelenţa Sa Alexander Churilin, Ambasador al Federaţiei Ruse în România în perioada 2006-2011. Considerăm că opinia istoricului şi diplomatului Alexander Churilin este adecvată realităţii acelui tragic moment al istoriei mondiale.

_____________________________________________________

“CU OCAZIA MARCĂRII ÎNCEPERII AGRESIUNII FASCISTE ÎMPOTRIVA ŢĂRII NOASTRE, 22 IUNIE 1941”

La 22 iunie 1941 a început cea mai mare tragedie din istoria tarii noastre. Popoarele Uniunii Sovietice au fost supuse invaziei Germaniei fasciste si sateliţilor săi, care s-au năpustit asupra noastră cu toata puterea forţelor militare superioare de care dispuneau. Pe pământ, în aer şi pe mare s-au desfăşurat lupte crâncene sângeroase, care aveau sa dureze 1418 zile si nopţi, şi să aducă moartea a peste 26 de milioane de compatrioţi de-ai noştri.
Noi nu am vrut război. L-am simţit insa ca se apropie. Arhivele demonstrează uriaşele eforturi politice şi diplomatice întreprinse de ţara noastră în anii 1920-1930 pentru a nu permite apariţia focarelor unui nou conflict mondial, pentru unirea eforturilor forţelor iubitoare de pace, pentru a opune rezistenţa fasciştilor care instigau la război. Cu toate acestea, nu s-a reuşit înfrânarea agresorilor prin mijloace politice. In politica europeana prevala conceptul de “pacificare” al revanşarzilor, ceea ce numai le aţâţa poftele şi distrugea sistemul de securitate colectivă.
Ca urmare, în scurt timp, de pe harta politica a Europei au dispărut state suverane, precum Austria şi Albania, şi-a pierdut sângele Spania republicană, ruşinosul acord de la München a dus la dezmembrarea Cehoslovaciei şi în mare măsură a determinat imediat şi căderea Poloniei. După înfrângerea militara a puterilor occidentale, în 1940, Hitler s-a îndreptat spre Răsărit.
Încrâncenarea deosebită a acţiunilor militare pe frontul de Est, uriaşele sacrificii de vieţi omeneşti si pagubele materiale provocate de acţiunile militare dezlănţuite pe pământul nostru erau dictate de însuşi caracterul confruntării. Era o confruntare nu doar a unor state conflictuale, ci a unor abordări principial contradictorii ale viitorului omenirii. De fapt, în focul acţiunilor militare se decidea nu numai soarta popoarelor osândite de către fascism, dar şi perspectivele de dezvoltare a comunităţii mondiale. “Noua ordine” fascistă şi “spaţiul vital” pentru rasa aleasă ar fi însemnat pieirea inevitabilă a unor popoare întregi.
Edificarea celui de “al treilea Reich” german preconiza, printre altele, distrugerea sau expulzarea de pe pământul lor a 85% dintre polonezi şi lituanieni, a 75% dintre belaruşi, jumătate dintre estonieni, letoni şi cehi. Hitler, în mod cinic, i-a “eliberat” pe călăii săi de “himera conştiinţei”, instruindu-i să omoare pe toţi ruşii, fără excepţii. Fasciştii şi acoliţii lor au nimicit cu o cruzime nemaiîntâlnita 6 milioane de evrei. Apoi, ar fi trebuit sa urmeze şi alte popoare, inclusiv mulţi dintre europenii de vest.
Dar calea barbarilor fascişti a fost barată de armata noastră. Rezistând la prima lovitura data de forţele superioare ale inamicului, aceasta a oprit invazia, iar apoi a trecut la ofensiva decisivă. În istoria războiului, pe vecie vor rămâne faptele colective de eroism de care au dat dovadă soldaţii noştri la apărarea oraşelor Brest, Odessa, Sevastopol, Smo­lensk, Stalingrad, Leningrad şi Moscova. Supe­rioritatea artei noastre militare, a tehnicii militare şi măiestriei ostăşeşti, a fost demonstrată prin victoriile repurtate de Armata Roşie pe malurile Volgăi, la Kursk, în Belarus şi Ucraina, la porţile Balcanilor.
Soldaţii noştri au nimicit trei sferturi din trupele, avioanele şi tancurile germane, prin lupte grele au curăţat de cotropitori Ucraina, Belarus, Moldova, Republicile Baltice, l-au gonit pe duşman din Polonia, România, Ungaria, Aus­tria, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Albania, eliberând de asemenea o parte din teritoriul Danemarcei şi Norvegiei. Soldaţii noştri au fost aceia care au dat lovitura de graţie monstrului fascist la Berlin, pe data de 9 mai 1945.
Bărbăţia şi curajul popoarelor ţării noastre, eroismul armatei şi al flotei, au avut un impact imens asupra populaţiei din tarile subjugate de fascişti, au contribuit la desfăşurarea de mişcări de rezistenta în masă. Victoriile noastre i-au însufleţit şi pe aliaţi, care prin lupte au eliberat Europa de Vest. Ajutorul lor material a avut, de asemenea, o mare importanţă pentru noi. Apre­ciem pe buna dreptate contribuţia soldaţilor, aviatorilor şi marinarilor din SUA, Franţa, An­glia şi alte ţări la victoria comună, eroismul de care au dat dovadă în bătăliile pe câmpurile din Europa, în deşerturile africane, pe mările reci din Arctica, pe cerul cuprins de foc al Ger­maniei. Ei vor rămâne pentru totdeauna fraţii noştri de arme şi parteneri la realizarea Victoriei comune.
Din păcate, lucrurile nu pot fi scoase din context – românii au intrat în cel de Al Doilea Război Mondial nu de partea noastră. Numai după Stalingrad, conştientizarea tragismului greşelii comise a permis Bucureştiului să schimbe situaţia în favoarea sa. În august 1944, Regele Mihai, comandantul suprem al forţelor armate române, a înfăptuit un act decisiv de curaj, de schimbare cardinală a politicii României, în sensul desprinderii de Hitler şi alierii cu Naţiunile Unite într-un moment când înfrângerea Germaniei încă nu era clar previzibilă. Detaşamentele româneşti au pus capăt războiului alături de Armata Sovietica, eliberând Un­garia, Iugoslavia, Cehoslovacia.
În glia românească şi-au găsit somnul de veci 63 de mii de soldaţi şi ofiţeri sovietici, reprezentând toate popoarele Uniunii So­vi­e­tice. Ei şi-au dat viaţa pentru un vii tor mai bun, pentru pacea şi siguranţa copiilor şi nepoţilor lor. Din păcate, pe multe morminte nu exista numele eroilor căzuţi, care au fost îngropaţi ca soldaţi necunoscuţi. Totuşi, amintirea lor este păstrată nu numai în ţara noastră, ci şi în memoria poporului român recunoscător. În România, la ceremoniile de comemorare de la cimitirele militare frăţeşti se adună mai multe persoane de vârstă şi categorii sociale diferite, şi ce este deosebit de emoţionant – copii şi tineri. Apreciem acest fapt ca o manifestare a relaţiilor tradiţionale dintre popoarele noastre, o mărturie a recunoştinţei filiale faţă de eroii antifascişti, o chezăşie a dezvoltării cu succes a relaţiilor dintre Rusia şi România.
Pentru a asigura Europei un viitor luminos, pentru a o proteja de noi dezbinări şi conflicte, trebuie să păstrăm în continuare amintirea măreţului eroism antifascist şi a oamenilor care l-au săvârşit. De aceea suntem recunoscători tinerilor scafandri români, ucraineni şi ruşi, care au găsit în cele din urmă nava sovietică de luptă “Moscova”, care a fost scufundată în timpul războiului; entuziaştilor din Bucureşti, care au editat o carte minunată despre cimitirele militare sovietice din România, tuturor celor care vin la mormintele soldaţilor. Cei care încearcă să submineze astăzi Victoria noastră şi să revizuiască rezultatele războiului, să ne dez­bine, trebuie să ştie ca suntem uniţi şi n-am uitat nimic, că suntem vigilenţi şi nu vom permite o repetare a tragediei din anii ’40.
Pentru noi, ruşii, 22 iunie este o zi de tristeţe şi doliu pentru milioanele de compatrioţi care au căzut în lupte, apărând ţara noastră şi eliberând Europa de opresiunea fascistă, pentru cei care au fost torturaţi în lagărele morţii şi de muncă forţată, care au murit din cauza lipsurilor, în timpul ocu paţiei inamice. Ne închi­năm în faţa amintirii lor luminoase. Dar ne mândrim cu Marea Victorie, calea către care a pornit anume în acea zi grea din iunie 1941. Nu vom permite nimănui să o dea uitării.
Ştim că sentimentele noastre sunt îm­pă­r­tăşite în această zi şi de numeroşi prieteni români.

 

Alexander A. Churilin, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Federaţiei Ruse în România (2006-2011)

22.06.2011

Short URL: http://cronicaromana.com/?p=180004

Scris de admin pe 22 Iun 2012. În categoria SPECIAL. Poţi urmări comentariile la acest articol prin RSS 2.0. Poţi lăsa un comentariu la acest articol sau face referire pe un alt site

1 Comentariu pentru “22 iunie 1941. In memoriam”

  1. N. Raducanu

    Agresiunea Germaniei naziste asupra Uniunii Sovietice in iunie 1941 a constituit evenimentul istoric care a pus capat regimului hitlerist in Europa. Se evalueaza ca cel de al doilea razboi mondial a costat viata a milioane de oameni (militari si civili) cca. 20 milioane in URSS si cca. 7 milioane in Germania. Sunt niste cifre uriase, fara egal in istoria conflagratiilor, dar care justifica preocuparea istoricilor pentru o corecta interpretare a trecutului. In ultimii ani acestia au scos la iveala rolul criminal pe care l-au avut, atat Hitler, cat si Stalin, in hecatomba barbara a secolului 20. Articolul ambasadorului rus la Bucuresti este deosebit de util, deoarece in cele peste 7 decenii trecute de la izbucnirea razboiului, tot mai multi sunt cei ce ignora sau minimalizeaza rolul decisiv jucat de URSS in razboiul antifascist. Dupa cum se stie, Romania a participat si ea in acest razboi, atat la inceput alaturi de trupele germanepentru eliberarea Basarabiei (diviziile romane ajungand insa apoi pana pe malurile Volgai), cat si alaturi de rusi dupa 23 august 1944, pentru recucerirea Ardealului si in luptele din Ungaria si Slovacia.
    Intr-o democratie, intr-un stat de drept, este o datorie aflarea si spunerea adevarului cel mai neplacut. Adevarul istoric nu poate fi maturat sub covor atunci cand el nu convine. In istoria fiecarui popor sunt atat momente admirabile, cu care se mandresc contemporanii si generatiile urmatoare, dar si fapte reprobabile, decizii funeste si declaratii iresponsabile. Acestea trebuie judecate “sine ira et studio” de catre istoricii constienti ca interpretarea unor situatii din trecut trebuie facuta fara a se lasa robiti de simpatiile politice de moment. Articolul ambasadorului rus la Bucuresti este de aceea deosebit de util, deoarece in cele peste 7 decenii trecute de la izbucnirea razboiului tot mai multi sunt cei ce ignora sau minimalizeaza rolul decisiv jucat de Rusia, si in general de URSS, in victoria puterilor aliate in razboiul antifascist.
    Astazi, cand privim epoca antebelica si perioada razboiului ne dam seama ca razboiul din 1941-1944 al lui Ion Antonescu in Rusia era pierdut inainte de a se declansa. Probabil ca maresalul spera ca, in locul judetelor din Transilvania cedate de Hitler ungurilor, sa primeasca de la acesta – pe langa Basarabia – si teritoriul dintre Nistru si Bug ca recompensa pentru devotamentul aratat. False ipoteze, gresite sperante! Consecintele pentru tara noastra au fost insa numeroase si grele. Romania a pierdut in acest razboi, pe ambele fronturi, cca. 378.000 soldati si civili. Reprezentantii tarii noastre nu au fost admisi la masa invingatorilor, desi armata romana a pierdut doar in luptele din vest, alaturi de aliati, 58.000 de ostasi.
    Razboiul, fie el just sau nejust, este un eveniment teribil in existenta societatii umane. Iar pericolul revenirii extremismelor nu a trecut, caci mai exista fanatici care cred si astazi ca “razboiul sfant din rasarit” a fost justificat, iar Romania ar fi trebuit sa lupte pana la ultimul om impotriva bolsevismului, doar pentru respectarea “cuvantului de onoare” dat de Ion Antonescu lui Hitler. Sunt oameni debusolati, dispusi a crede ca solutiile autoritare pot mantui tara de toate relele si ca ceeace ne lipseste este doar un om providential la carma statului. Generatiile viitoare vor privi desigur cu uimire la barbariile secolului 20 ale caror grele urmari politice si economice s-au prelungit timp de decenii dupa incetarea ostilitatilor. Care dovedesc doar ca omenirea mai are inca un drum lung de facut pentru a putea fi numita civilizata.

Lasă un Comentariu

Premium WordPress Themes
Autentificare